În nesfârşitul codru al Vlăsiei, prea puţin umblat şi cunoscut la începutul secolului al XVII-lea, se înalţă Mănăstirea Căldăruşani, punct viu de spiritualitate românească.
Monahul Casian Cernicanul, fiul spiritual al acestor locuri şi primul istoriograf al mănăstirii, scria la 1870 că "aşezarea acestei Sfinte Monastiri este în marginea furioaselor pustietăţi ale apei ce se numeşte Căldăroşani". "Iar locul unde stă această Sfântă şi Dumnezeiască Monastire, este un ostrov cu puţin de nu e ocolit tot de apă, că despre miazănoapte este un gât care intri în Monastire...".

Codrul Vlăsiei, întins odinioară pe o mare suprafaţă, numit în prezent codrul Căldăruşanilor, îşi împleteşte strâns viaţa cu activitatea desfăşurată în lăcaşul religios de peste apă. Cândva, în secolele trecute, peninsula a servit şi ca mijloc de apărare a celor mulţi şi năpăstuiţi. Zidurile cetăţii şi turnul clopotniţei grăiesc din plin despre aceste vremuri de bejenie.
Pentru a ajunge la Mănăstirea Căldăruşani, pelerinul se va desprinde de Şoseaua Bucureşti - Ploieşti şi va urma calea spre dreapta, adică spre est, prin Baloteşti, Siliştea Snagovului, Gruiu, spre Lipia. Apoi, dintr-o dată, se profilează pe linia orizontului albul strălucitor al zidurilor de incintă peste care se înalţă turlele bisericii mari.
Minunatul peisaj care înconjoară lăcaşul religios, a fost remarcat şi de istoricul Nicolae Iorga care îl descria în 1916 astfel: "April a zvârlit acum mantia-i de rege tânăr, numai în catifea verde şi în flori albe peste aceste locuri". "Într-un alt loc pădurile par a se atinge, împrejmuind cu totul zările. Câmpia se prăvale la dreapta într-o căldare, o căldăruşă, în care izvoarele puternice au întins o pânză de apă ce se reînnoieşte sorbită deasupra de soare. Lacul se înfundă în malurile înalte, înfige în ele mici golfuri ascuţite; din loc în loc, ostroave mărunte îşi arată ţepii de rogoz şi ierburi înalte, li se zice cociocuri şi în desişurile lor se prind peştii ce fac ici şi colo vârtejuri luminoase când se zbat de bucurie în apa călduţă". Marele istoric, cu pana lui măiastră, consemnează: "frumoasa mănăstire care se desfăşoară mândră în faţă" se profilează "pe fondul de păduri dese, înalte, pe care le-a cruţat până acum vremea noastră... şi spre care se desfac zidurile înălţate de Matei Basarab şi turnurile de lemn de la trei biserici". "... intri prin livada catifelată semănată cu flori galbene răşchirate în raze, cu măciulii de puf înstelat care zboară la fiecare pas şi atârnă scânteietor în aer, cu frunze cărnoase ce se desfac din merii în floare". "O turmă paşte într-o necontenită clătinătură moale a blănilor sure şi negre, pe când măgarii care o întovărăşesc în rătăciri, măgari groşi şi buhoşi foarte neţesălaţi, smulg lacomi iarba vânjoasă".